Surprins de glorie

“Ţelul suprem al lucrarilor lui Dumnezeu, care este exprimat in Scriptură într-un mod atât de variat, este UNUL SINGUR şi acest unic tel este numit în modul cel mai precis şi cuprinzãtor: GLORIA LUI DUMNEZEU”  – Jonathan Edwards

Suntem oameni şi purtăm în noi o râvna după senzaţional, după lucruri frapante, după vârfuri înalte. Nu ne mulţumim cu ce ştim, nu ne e suficient cît descoperim, nu credem ca am exploarat totul. Întotdeauna mai avem ceva de cucerit. Dacă pe lună am putut ajunge, dacă cele mai înalte piscuri au fost urcate, dacă cele mai îndepartate tărâmuri au fost vizitate şi multe mistere elucidate am putea crede ca farmecul s-a consumat. Şi în dreptul acestor lucruri poate chiar aşa este. Veştile unor asemenea taine pătrunse nu  mai pulsează în noi atâta căutare pasionată sau nu ne mai trezesc scântei de viaţă care nasc mirarea de a ajunge până la ele, idealuri ce par rezervate imposibilului. Peste cele ce au putut fi atinse, farmecul nu a rămas la aceeasi scară înaltă de la început. Posibilul le-a diminuat, le-a stins încadrarea din sfera fascinantului. Şi încet omul a fost martor la conversia  umirilor în cotidian.

Un singur lucru nu a fost supus acestui proces de înrolare a fascinantului în ordinea zilei. A rămas un singur lucru care a fost, este si va fi întotdeauna minunea descoperită ce nu poate fi domolită, stinsă, sfârşită sau aşezată sub semnul normalului. Este acel element pe care chiar dacă îl atingi, nu te poti mulţumi cu atât, chiar de crezi ca l-ai cucerit realizezi că în permanenţă rămâne o taină, chiar dacă l-ai cunoscut te întorci mereu la el ca întâia oară. Vei simţi a-ţi aduce un întreg omagiu zi de zi, acestei minuni infinite., căci te va învăţa să te închini.Ceea ce trebuie să faci este  doar să rămai în cucerirea lui. Omul poate fi veşnic uimit de el, cu o frumuseţe proaspătă la fiecare vedere, cu o grandoare interminabilă, încât devine mai presus decât suma tuturor descoperirilor anterioare. E cota de pe care nu poţi să cobori. E mareţia sculptată în timp şi nicicând erodată de vechime. Minunea se amplifică când omul realizează ca pentru ea a fost creat.

Şi tot atunci sufletul ar vrea să-şi rostescă în glas de împlinire, înfierea. Da, căci a fost câştigat de comoara găsită. Şi ea nu poartă alt nume decât ..slava lui Dumnezeu!

A fost şi a rămas fascinantă, odată ce-a fost zărită, aceea minune frapantă ce nu-şi pierde intensitatea şi care îi face pe cei ce au cunoscut-o sa zică ca şi Tozer : „Tatăl nostru care eşti în ceruri, îngăduie-ne să-Ţi vedem slava, fie din crăpătura stâncii sau dindărătul mâinii Tale ocrotitoare. Oricare ar fi pentru noi preţul: pierderea prietenilor, a bunurilor materiale, a lungimii zilelor noastre, îngăduindu-ne să Te vedem aşa cum eşti ca să te putem adora aşa cum se cuvine. „

Poveţele vietii

Caut adesea farmecul ce însoţeste menirea omului. Îl caut până însusi acest proces înlocuieste lucrul urmărit si-mi rezeră senzaţia de artă pierdută. Un ochi a sufletului orbit de strălucirea neîntreruptă a cotidianului, oboseste să-si ţină pleoapa deschisă pentru a purta pe ea radarul misterului uitat de om. Nu-mi înțeleg nici propria miscare pe loc, prin care abandonez înaintarea. Nu e vorba doar de excelenţă în responsabilităţi, de vreun pas măreţ, de o schimbare imensă. Nu, doar mă opresc sub conturul unui pas care-mi vorbeste mai mult decât forma ce o poartă. Regretul ajuge să depăsească cota neatinsă si să poposească alături de pasul neanalizat. Mergem grabiţi prin suflare fără aer, nedând existenţei o privire frontală.Suntem mesteri în a regreta tocmai clipa trecută neînvăţând să fim negustori cu propriul nostru timp.

În a fi asa cum trebuie, mă surpind adesea găsind fereastra evadării, doar pentru a cădea din nou pe cimentul dur si rece al traditiei scuzei fata de schimbare. Si misterul scade simultan cu încremenirea în forme cunoscute. Ziua de mâine nu mai lasă un rând necompletat, căci aproape nimic nu mai trece dincolo de ce ai lăsat ieri. Chiar dacă “ieri” a ajuns doar o prăpastie umplută de vidul fiecărei zile.

Da, sunt si eu acolo, si pasul meu e ţeapăn si ale mele visuri stau împiedicate de o movilă grea de glasuri. Glasul mut al unei zile ce-si merita traite clipele într-o ordine nouă, proapătă, selectivă. Si glas de mit rămas sub vieţi moarte. Acolo scormonesc câteodată si găsesc destul praf de dorință nouă dar puţin aer, aici în mine pentru a-i aprinde lumina. Nu acelei vieţi ci a ei, a dorinţei ce se asează in minte si asteaptă. Să-i aprind lumânarea, s-o sting indată si fumul ei ce se-mbată în mii de dansuri vii, să mă-nveţe..să mă-nveţe a umple spaţiul gol al rândului, dar nu la fel ci în pasi noi. Să mă-nveţe ca nimic nu se evaporă până nu umple tot ce era gol.

Gasesc podul spre farmecul promis oricărei zile, dar urc mereu pe cumlile de unde-i vine misterul?

Imitaţio Christi (Urmând pe Hristos)

Surprins pe un drum golit de mersul oamenilor ești printre puținii care-și dăruiesc urmele aici. Când ai pus întâia oară piciorul în maratonul pentru Hristos, credeai că nici nu te vezi. Erai umbrit, înghesuit, pe culoarul tău ți-o luau alții înainte.

”-Mai are vreun rost să cred că alergarea mea e urmărită?” îți ziceai.

Credeai că ți-ai pierdut numărul printre atâția concurenți. Mulțimea îți răpea râvna câștigării premiului, dar ți-ai păstrat hotărârea de a rămâne. Totul era învăluit în impulsuri de viață, în succesiune ritmică de pași, în dăruirea forțelor pentru o Cauză măreață. Aerul cunoștea parcă țelul unor oameni care nu voiau oprire. Ochii le erau pironiți spre o direcție care le va cere totul. Erau oamenii unui singur lucru. O primăvară continuă de prospețime în consacrare unea o mireasmă puternică de viață nouă. Erau alergătorii primelor ture ale cursei.

Timpul trece..

Te găsești lăsat în nedumerire pe culoarul tău fără nimeni înaintea ta, fără nimeni în spatele tău. Rar, ca o floare de colț pe treseu de munte, mai vezi câte un alergător. Te minunezi de râvna dispărută, de pașii zgomotoși care nu se mai aud, de echipamentul lăsat pe margine și de drumul nebătătorit. Te miri chiar și că tu ai rămas. Aerul nu mai poartă aceeași mireasmă puternică, dar îți dezvăluie că devine mai rarefiat, altitudinea crește, cărarea e mai singuratică, dar finalul măreț. Primăvara celor dinainte nu și-a păstrat înflorirea. Stăpâna peste ea s-a dovedit a fi înghețul și pașii cei dintâi au devenit înțepeniți.

Câți ajung în aceea ”iarnă” și sunt încă în cursă?

Dorința de desăvârșire ne va păstra pe drum dar trebuie să știm că pe această potecă nu ne vom întâlni cu mulți. Avantajul este că puțini sunt cei care-ţi taie calea. Suntem adesea alergătorii aceleași porțiuni de drum. Mai departe ne e teamă să mergem, e incomod, riscant, greu și nu vin mulți cu noi. Dar acolo e locul țintei tale: la înălțime. Poate va trebui să te mulțumești doar cu a Lui prezenţă, pentru ca El să-ți fie totul în toate. E prețul predării totale, după care atât de mulți își pierd gustul.

Ținta desăvârșirii și a sfințeniei este doar o cotă pentru care cei mai mulți dintre creștini nu-și propun să străbată drumul. Dar acei puţini rămași pe înălțimi vor putea exprima din toată inima:

” Orice-mi dăruieşti afară de Tine, orice-mi descoperi afară de Tine, orice-mi făgăduiești

este puțin lucru și neîndestulat, dacă nu te am pe Tine și dacă nu te văd pe Tine. Mi-ai făcut inima foarte largă şi nesăţioasă şi nu se poate îndestula până nu va căuta și nu va afla in Tine odihna și fericirea ei”

Un drum greu nu va fi plin de mulţi oameni. Pierdut în mulţime sau identificat în solititudine?

Cerul

Intre perdelele norilor intrezaresc o sclipire de iubire. Ochii-mi privesc mirati, inima-mi tresara miscata. O taina a Cerului, pare sa mi se descopere intr-o simpla seara de toamna.. incet ochii raman pironiti la aceeasi deschidere a boltei, fara sa stiu ca de fapt ea va fi ceea care imi va trezi inima la viata, la viata pe care nu am avut indrazneala sa o visez sau sa o sper, de fapt nici sa mi’o imaginez. Raman suspendata de firul gandului ce pare sa’mi formeze o scara spre cer si incet incerc sa urc pe el. Ma despart de real si ma adancesc in minunea ce prindea contur in aceea linistita seara cu frunze argintii..de fapt minunea era prinsa in realitate. Un singur loc imi mai facea existenta vie. Locul de care apoi mi-am legat intreaga mea fiinta : cerul.
Cerul parea sa-mi ofere un zambet. I-am raspuns si eu tot cu un zambet si parca doream sa ma pot arunca in norii lui, sa pot sa locuiesc si sa ma plimb printre ei fara sa ma ratacesc. Deja gandurile mi se invarteau cu ei, pluteau pe aripile lor, dorind sa aflu de unde au venit si cum de nu nu le-am observat trecerea lor lina, in fiecare zi.Dorinte tot mai proaspete si necunoscute mie pana atunci, se izbeau unele de altele, nestiind cum sa le aranjez. Poate cea de a atinge cerul era cea mai puternica. M-am intrebat de ce? Ce puteam gasi dincolo de un albastru infinit? Acum stiu ce gaseam, stiu ce am gasit si stiu ca ceeea ce am acum nici cea mai mare furtuna si cel mai mare dezastru nu-mi poate fura.
Hotarasc sa escaladez cerurile, stiu si simt ca in spatele acelei sclipiri, exista un Datator de iubire, insa eu vad atunci doar sclipirea, dar tanjesc sa-L gasesc pe Cel care o naste si care se pare ca doreste sa mi-o trimita si mie. Caut, incerc sa ma inalt, incerc sa ma inalt pe firul ce parea sa ajunga pana in varful norilor, dar confuza si mirata cad jos, nu pot sa urc, nu pot da un raspuns dorintei mele cele mai mari. Incerc din nou, ma prabusesc si cu ochii ridicati in sus, caut zambetul cerului. E tot acolo, dar pare mort, sau asa il vad eu crezand ca sta indiferent privind esecurile mele. Bolta intetindu-mi chemarea, naste o stea.Dar totu-I in zadar.Scara in loc sa urce, coboara. Caut alte elemente care sa ma ajute sa-mi vad visul implinit. Nu gasesc. Atunci, lacrimi imi cad pe fata ce adineaori stralucea de uimire. Mi se pare ca firul se rupe, ca nu mi-a fost dat sa cunosc niciodata misterul cerului si doresc sa fi avut ochii orbi in fata acelei scipiri ce a pornit tot acest neastampar in mine. Trista, nu sunt in stare sa le raspund nazuintelor mele si atunci le doresc moartea.Toate incep sa se resemneze una cate una, imi parasesc fiinta si o lasa singura intr-o seara plina de necunoscut. .
Insa una tocmai prinde contur. Imi invadeaza inima.si imi sopteste:
“Dupa perdeaua norilor, ai ce descoperi…intinde o vorba Celui a carui prezenta doar o banuiesti acum, roaga-L sa te ridice la cer!”
Poruncesc dorintei sa taca, dar n-o face. Atunci, ridic capul, las o vorba sa curga din mintea framantata: ”Existi?”
Ma ridic in picioare dar nu prin puterile mele, privesc acelasi loc,dar observ ca s-a mutat. Numai e acolo..e in inima mea !!
N-am atins cerul, m-a atins el pe mine.