Gand fugar...

manupetre — Fri, 13 Jan 2012 19:56:46 +0000

Privind spre ceea ce oamenii numesc bogăție, mă repezesc să strâng cu mai multă tărie, misterul zilelor mele. O bogăție care nu poartă al lumii nume. Dar dincolo de asta cunosc, fără îndoială, ceva îndeajuns de mare pentru a nu-l putea cuprinde și pe care totuși niciodată nu l-aș putea scăpa printre degete. Întristarea îmi oprește vâslele bucuriei, când întâlnesc oameni care n-au intrat niciodată în Vaporul bogăției nemărginite, dar sunt stăpâni pe mii de bărci care plutesc sub un nume smuls de soare. Un nume sub care sosirea în port e o iulzie câștigată ușor de pescari ce întind mrejele unei promisiuni inexistente.

Stăpâni pe mii de bărci, spre un port ce nu așteaptă pe nimeni. Și totuși printre ele, m-ai lăsat să văd..!

Distanță

manupetre — Fri, 13 Jan 2012 19:31:54 +0000

Unii o numesc libertate, alții evadare; independenţă, studenţime, sau viaţă in propriile mâini. Mie imi place să-i dau un nume nou, ori de câte ori facilitează intrarea în vigoare a unei lecții neştiute de mine până atunci. Şi ce nume i-am dat? Incontestabil, suficiente!
I-am dăruit pete diferite de culoare pe spaţiul alb ce mi-l aşternea înainte. A cunoscut toate culorile semaforului, a aşteptat la multe treceri de pietoni si a parcat în curtea nouă a unui prezent ce nu prezintă nici un punct de intersecţie cu trecutul. O umbrelă ridicată în cascada timpului este întotdeauna greu de găsit. Mai ales atunci când îţi cunoşti infinita neputinţa de a stăpâni fie doar şi o secundă din ticăitul suveran al efemerităţii.
Au fost felii din viaţă cărora le-am dat numele “dorului de casă” . Nu ştiu la câţi vi se întâmplă dar eu am degustat-o şi pe aceasta. Şi uneori ai falsa iluzie că n-o mai poţi înghiţi. Sortiment prea diferit. Gustare prea solitară. Comparaţii ucigătoare. Înghiţi în sec sau muşti până la capăt?
Am avut valize în viaţă cărora le-am dat numele “înmagazinare şi depozitare la domiciliu” Dar când domiciliul este la 649 km depărtare, ce valize găseşti pentru a transporta prietenii cu care ai crescut, prezenţa binefăcătoare a părinţilor , sau bulevarde mult bătătorite? Sentimente sădite pe străzi asfaltate unde doar pe ele pasul este acelaşi. Cum înmagazinezi bucuria gălăgiei de-acasă, sau farmecul unui colţ de stradă doar de tine ştiut? Las valizele acasă sau mă întorc pe rând după fiecare?
Am trăit eclipse de soare căora le-am dat numele: deşertul negru. Unde soarele, e speranţă, bucurie, prietenie, siguranţă, apartenenţă, iar eclipsa e veşmântul negru ce le-a acoperit atunci când razele lor n-au fost suficient de puternice pentru a-l topi, în stropi de cenuşă moartă. Eclipse în care răsărirea unei flori era doar balon de aer înţepat de cactusul deşertului meu; unde ochii-mi erau închişi de supremaţia vântului răpitor de nădejde.
Dar, feliile dorului de casă, m-au ajutat să simt frumuseţea unui prezent cu gust nou. Am înţeles că farmecul nu stă în a păstra meniul casei pe primul loc, nici în a adăuga obişnuitului vieţii acelaşi condiment mereu şi mereu. Comparaţiile nu vor mai fi spre distrugere ci spre echilibrul frumos al vieţii pe care-l poţi găsi indiferent unde te afli. Nu va mai conta : unde este mai bine, ci va conta unde trăieşti cu toata inima.
Valizele neîncăpătorare mi-au fost indicatoare spre bogăţii noi ce abia aşteaptă să fie descoperite.. Nu târăsc valize grele, ci las prezentul să-mi umple depozitul bogăţiilor de aici şi acum ! Ce-a fost, rămâne unde e, trebuie să fac loc prezentului. Aroma din zilele trecute e bine absorbită în suflet, dar prezentul îmi cere vânare, preţuire, dedicare. Vânarea unor şanse noi, unor prieteni noi, unor zile unicat. Vânare a tot ce e pe cale de dispariţie : bucuria de-a fi om, privilegiul de a trăi, sete de viaţă, bucuria mântuirii. Deşertul cu eclipse mi-a întărit conexiunea la Soarele vieţii, lăsându-mi lecţia prețioasă că relaţiile cu oamenii sunt alte mici raze prin care întunericul se subţiază. Iubind pe Hristos şi iubind oamenii, sub picioare nu mai am doar boabe de nisip, ci un fundament sigur de pe care pot să dăruiesc înainte să primesc. Pot iubi înainte să fiu iubită, pot accepta înainte să fiu acceptată. Pot vedea folosul ţepilor de cactus ce mă împing să culeg floarea din oaza deşertului meu.
Lasă ca timpul să fie o construcţie, oriunde te afli : într-un loc, într-o ţară, la un servici nou…sau completează tu în cazul tău .
În ceea ce mă priveşte, un oraş adoptiv, este dascălul schimbării mele, iar depărtarea de casă, nu mai vreau să fie „un zmeu legat de şireturi”.

A fi

manupetre — Mon, 14 Nov 2011 13:19:29 +0000

Roagă nehotărârea să-ți cheme pasul chiar când fuga ți-ar opri orice înaintare prin suspin. Nu decoji până la miez crud, un rod atât de plăcut în sfat precum un prezent cu care te iei la braț și colinzi un drum de ieri, un drum de azi ca apoi să rămâi doar pentru a cerceta..

Cântă chiar când ești sub roua recelui eșec. Soarbe sărutul sărbătorii încă de pe geana dimineții. Inchide noaptea într-un vis de nesomn și încântă tu azi viața prin minuni de suflu viu. Nu nu-i doar rutină, nu-i doar banal cer, uimitorul, înaltul munte al unui cotidian muritor. Nu privi bolta zicând : ” E la fel! “ Căci din sublim, frumos și cuceritor nu coboară mai prejos toate câte ochiul tău le vede și le aruncă prea ușor în ungherul celor ce nu au drept astăzi la un dor. Un dor de om care nu uită că tot ce pe el azi nu-l mai încântă ieri a fost un ecou născut prin poruncă…O voce zidită-n sufletul meu mă atrage dincolo de ce văd, să gust, să trăiesc, să reînvii plăcerea simplului verb ” a fi” .

manupetre — Thu, 25 Aug 2011 16:57:31 +0000

Te întrebi adesea de ce rădăcinile vieții tale sunt fiicele arborului tăcerii. Nu în cutezanță te ridici asemeni altor falnici, aproape mari vorbitori copaci din grădina vieții. Sămânța ta e plantată de aceeași Mână și touși din pământ răsare cu totul alt soi de rod. Un soi ce nu-și trâmbițează existența prin vorbe bune spuse de-a lungul creșterii sub soare. Crengile prin care curge viața nu se întind măriminos pe drumul trecătorilor spre a fi aplaudate sau cel puțin admirate pentru frunze noi, mari și pline de sevă. Nu-ți strigi ceara inimii când o frunză cade, căci coroana ta nu este în plină audiență! Nu-i înflorire de extaz cuceritor, ci poate aceeași creștere splendidă dar născută molcom. Poate tulpina ta la fel de înaltă nu zguduie pământul, precum cutremurul întâmplat chiar lângă tine. Dar sămânța ta acum înflorită, nu are cuvinte ce izbesc uimirea, sau un glas care își arată calitatea, soiul bun, ramuri solide cu rod rar, unicat chiar. Ci ai un pământ fertil sub ramuri, o creștere armonioasă, aranjată sub scoarța ce pare a fi prea tare, ori prea moale, însă adevărul nu e prins într-o primă aparență. Pentru a găsi ceva dincolo de un lemn rece, trebuie să te oprești să parcurgi rădăcinile spre înalt, în tulpină, în stropi de lumină tăcuți, dar sub care liniștit și-n alt fel decât triumfător, se crește ușor o altă viață atât de bogată în a putea dărui…dacă am învăța că nu ochii trecătorilor îi dau valoare, ci Mâna care a plantat-o.

Idee in cuvinte

manupetre — Thu, 10 Mar 2011 19:29:16 +0000

Cum aș putea să-mi las gândul să ajungă până la visurile mele pe care Tu le ai cu mine? Nu găsesc ușor drumul ce-mi stă înainte, dar prezentul doar îmi șoptește ușor la urechea viitorului, să arunc săgețile întrebărilor mele arzânde. Ce aș putea dori mai mult? Când am lângă mine, pe Tine Împărat ce-ntinzi pânzele prezentului care bat în vântul clipelor ce urmează. Comandant suprem sub ordinul căruia valurile îndoielilor tulburate își îneacă dreptul de a scufunda ținta vieții. Și atunci omul, altădată strivit sub o cruntă noapte care părea că nu promite soare, ajunge să doarmă liniștit în barcă, încălzit până dimineață de raze triumfătoare fulgerelor reci aduse de necunoaștere.

Să te temi când nu știi ce urmează?

Calatoria vieţii

manupetre — Fri, 12 Feb 2010 10:26:56 +0000

Pe marginea unui curcubeu pictat in culorile vietii s’au adunat pasi.
Pe varful unui deal mi’am lasat si eu urmele, alteori am ajuns doar pe campie, iar in inaltare am atins si piscul muntelui. Si poteca de jos imi cunoaste drumetia.Si norii mi’au purtat zborul si leaganul lunii m’a odihnit in momente in care am vrut sa’mi ingrop pasii, cand numai auzeam chemarea nici unui loc.
Daca ar fi doar atat atunci chiar si culorile curcubeului s’au sterge, si dealurile s’au prabusi, campia s’ar ineca si muntii s’ar micsora. Dincolo de terestru si aerian ravnesc dupa alti nori, dupa alt apus,dupa alta dimineata. Bataia repetata a aripilor fiecarei zile nu ma poarta spre inaltimi, cantecul picaturilor de ploaie nu’mi completeaza simfonia pasilor mei. Umbrela lasata in frunzele umede nu se invarte reflectandu’mi tot cerul in ochii mei. Asta daca inca sunt doar om si atat.
Am fost luata din colturile stinghere si adapata la umbra unui copac vesnic viu. Sub umbra Celui ce m’a renascut am cunoscut taina din spatele petalelor vietii, lumina rasaritului de pe alt taram si bucuria de a trai pe pamantul adoptiv cu cetatenia cerului.
Mereu mi’au placut scanteile de minuni de pe lumea in care am fost plantata, si in care nu prind radacini. Imbinari de straniu si frumos, toti fii si fiicele naturii mi’au splalat privirile de fiecare data cand am deschis ochii in jur si inca am vazut asa de putin; inca nu cunosc si n’am vazut forma pietrelor din toate colturile lumii, dar aici unde sunt, am fost purtata de valul frumusetii.
Si ma vad avand biletul pt o calatorie printre toate acestea, spunandu’mi’se ca eu sunt cununa locului in care am primit pt un timp gazduire. Am trait si inca traiesc , am putut vedea lucruri pe care uneori cred ca sunt mai inalte decat mine, sâmanţe care au nascut minuni dar pe care eu nu m’am aplecat sa le culeg. Lastari pe care nu i’am urmarit, muguri pe care nu i’am crescut, frunze pe care nu le’am tinut vii. Dar ma opresc sa le vad, caci asa cum zicea cineva am umblat prea mult printre pietre si am uitat sa ma aplec sa miros o floare.

Cu biletul in mana ma uit la tot; daca omul este cununa creatiei oare de ce lipseste din el lumina unui rasarit de soare, linistea si adancimea unei mari, parfumul unei flori, crucea de pe un munte, muzica unei ploi, taria unui copac, puterea unui cutremur, starlucirea unei stele sau…..margaritarele insasi cununii lui?..
Sunt om si ar trebui sa fiu o intregire a frumusetii ce ma adoposteste

Har

manupetre — Fri, 05 Feb 2010 12:32:50 +0000

Har cand intelepciunea e cu mine, har cand sunt departe de
drumul ei.
Har cand port Numele Tau cu onoare, har cand il manjesc cu
nepasare.
Har cand sunt o raza de soare din tara Ta, har cand port un
nor de pacat deasupra mea.
Nu stiu nici o zi fara harul Tau. Dar cand bogatia Lui se
aseaza linistit peste vina mea, cand puterea lui opreste
condamnarea mea, imi ridic ochii spre Tine si nu-mi gasesc
cuvinte, de a intreba, de a multumi, de a rosti..Doamne cum
de ma iubesti? Picuri din harul Tau incet peste rana
pacatului meu, si desi Tu esti Cel ce simti cea mai profunda
durere, te opresti sa ma vindeci pe mine atunci cand eu nici
nu mai stiu cum sa inalt cuvinte de iertare. Te daruiesti
intru-totul si asta imi arati atunci cand merit sa ma arunci
in adancul marii si sa ma inghita furia ei, stergandu-mi
amintirea de sub ceruri. Dar nu, legea Ta e alta…E
inscrisa cu litere de foc care nu se sting niciodata in
ciuda pacatului meu. E acolo si dainueste vesnic, o pot citi
in inima Ta chiar cand ochii imi sunt umpluti de ceata
lacrimilor. Nu e altcineva, decat iubirea Ta! Ea ma
prabuseste la pamant, pentru a ma inalta in rugaciune. Acolo
intalnesc harul Tau si atunci cand nu mai am curaj sa-L cer.
De ce? nu pot raspunde..poate nu voi stii niciodata. Ma
gasesti intre zidurile daramate ale fiintei mele, si nu ma
lasi acolo,ma iei pe brate, imi faci loc de odihna din
harul Tau. Imi repui piciorul sa alerge spre tinta, imi
ridici privirea spre albastrul cerului si-mi aduci aminte ca
acolo apartin si nimeni si nimic nu mi-l poate lua.
Stralucesti peste mine, desi ti-am format rani adanci, imi
pui in fata culorile harului. Minunatul curcubeu al
dragostei Tale imi tine deschisa pleoapa obosita de lacrimi.
Ce este iertarea Ta? E singura ce ma face sa traiesc. Caci
fara ea,nu as putea sa continui o viata fara un scop divin.
Ce e viata fara glorificarea Ta? Un salt facut spre
distrugere. Ce sunt bucuriile vietii fara fericirea in Tine?
Ce sunt prietenii, oamenii apropiati fara credincioasia
relatiei in Tine? Ce este iubirea fara Golgota? Ce e
existenta fara viata vesnica? Ce este o dimineata fara
indurarea Ta? Ce e o noapte fara Ocrotitorul meu? Ce este
ziua mea fara datatorul vietii mele? Ce sunt calatoriile
fara Creatorul meu? Ce e viata mea fara de Tine? Ar fi doar
un lucru prin care mi-as dori moarte. Desartaciunea nu-mi da
motive sa traiesc. Dar in Tine…o Doamne in Tine gasesc
secretul vietii,motivul ei, bucuria ei. Si iertarea ei ma
facesa lupt in continuare in numele acestei vieti.In numele
Tau.

Te iubesc, si de aceea pazesc poruncile Tale. Aici imi voi
dovedi iubirea. Iti cer o inima inteleapta care sa primeasca
poruncile Tale. Tu iubesti pe cel ce iti pazeste poruncile.

Har cunosc de cand te-am intalnit.
Tinuta in viata de har, imi indrept gandul spre Tine..si te
iubesc in tacere.

Surprins de glorie

manupetre — Tue, 24 Nov 2009 18:18:43 +0000

“Ţelul suprem al lucrarilor lui Dumnezeu, care este exprimat in Scriptură într-un mod atât de variat, este UNUL SINGUR şi acest unic tel este numit în modul cel mai precis şi cuprinzãtor: GLORIA LUI DUMNEZEU” – Jonathan Edwards

Suntem oameni şi purtăm în noi o râvna după senzaţional, după lucruri frapante, după vârfuri înalte. Nu ne mulţumim cu ce ştim, nu ne e suficient cît descoperim, nu credem ca am exploarat totul. Întotdeauna mai avem ceva de cucerit. Dacă pe lună am putut ajunge, dacă cele mai înalte piscuri au fost urcate, dacă cele mai îndepartate tărâmuri au fost vizitate şi multe mistere elucidate am putea crede ca farmecul s-a consumat. Şi în dreptul acestor lucruri poate chiar aşa este. Veştile unor asemenea taine pătrunse nu mai pulsează în noi atâta căutare pasionată sau nu ne mai trezesc scântei de viaţă care nasc mirarea de a ajunge până la ele, idealuri ce par rezervate imposibilului. Peste cele ce au putut fi atinse, farmecul nu a rămas la aceeasi scară înaltă de la început. Posibilul le-a diminuat, le-a stins încadrarea din sfera fascinantului. Şi încet omul a fost martor la conversia umirilor în cotidian.

Un singur lucru nu a fost supus acestui proces de înrolare a fascinantului în ordinea zilei. A rămas un singur lucru care a fost, este si va fi întotdeauna minunea descoperită ce nu poate fi domolită, stinsă, sfârşită sau aşezată sub semnul normalului. Este acel element pe care chiar dacă îl atingi, nu te poti mulţumi cu atât, chiar de crezi ca l-ai cucerit realizezi că în permanenţă rămâne o taină, chiar dacă l-ai cunoscut te întorci mereu la el ca întâia oară. Vei simţi a-ţi aduce un întreg omagiu zi de zi, acestei minuni infinite., căci te va învăţa să te închini.Ceea ce trebuie să faci este doar să rămai în cucerirea lui. Omul poate fi veşnic uimit de el, cu o frumuseţe proaspătă la fiecare vedere, cu o grandoare interminabilă, încât devine mai presus decât suma tuturor descoperirilor anterioare. E cota de pe care nu poţi să cobori. E mareţia sculptată în timp şi nicicând erodată de vechime. Minunea se amplifică când omul realizează ca pentru ea a fost creat.

Şi tot atunci sufletul ar vrea să-şi rostescă în glas de împlinire, înfierea. Da, căci a fost câştigat de comoara găsită. Şi ea nu poartă alt nume decât ..slava lui Dumnezeu!

A fost şi a rămas fascinantă, odată ce-a fost zărită, aceea minune frapantă ce nu-şi pierde intensitatea şi care îi face pe cei ce au cunoscut-o sa zică ca şi Tozer : „Tatăl nostru care eşti în ceruri, îngăduie-ne să-Ţi vedem slava, fie din crăpătura stâncii sau dindărătul mâinii Tale ocrotitoare. Oricare ar fi pentru noi preţul: pierderea prietenilor, a bunurilor materiale, a lungimii zilelor noastre, îngăduindu-ne să Te vedem aşa cum eşti ca să te putem adora aşa cum se cuvine. „

Poveţele vietii

manupetre — Thu, 19 Nov 2009 13:29:06 +0000

Caut adesea farmecul ce însoţeste menirea omului. Îl caut până însusi acest proces înlocuieste lucrul urmărit si-mi rezeră senzaţia de artă pierdută. Un ochi a sufletului orbit de strălucirea neîntreruptă a cotidianului, oboseste să-si ţină pleoapa deschisă pentru a purta pe ea radarul misterului uitat de om. Nu-mi înțeleg nici propria miscare pe loc, prin care abandonez înaintarea. Nu e vorba doar de excelenţă în responsabilităţi, de vreun pas măreţ, de o schimbare imensă. Nu, doar mă opresc sub conturul unui pas care-mi vorbeste mai mult decât forma ce o poartă. Regretul ajuge să depăsească cota neatinsă si să poposească alături de pasul neanalizat. Mergem grabiţi prin suflare fără aer, nedând existenţei o privire frontală.Suntem mesteri în a regreta tocmai clipa trecută neînvăţând să fim negustori cu propriul nostru timp.

În a fi asa cum trebuie, mă surpind adesea găsind fereastra evadării, doar pentru a cădea din nou pe cimentul dur si rece al traditiei scuzei fata de schimbare. Si misterul scade simultan cu încremenirea în forme cunoscute. Ziua de mâine nu mai lasă un rând necompletat, căci aproape nimic nu mai trece dincolo de ce ai lăsat ieri. Chiar dacă “ieri” a ajuns doar o prăpastie umplută de vidul fiecărei zile.

Da, sunt si eu acolo, si pasul meu e ţeapăn si ale mele visuri stau împiedicate de o movilă grea de glasuri. Glasul mut al unei zile ce-si merita traite clipele într-o ordine nouă, proapătă, selectivă. Si glas de mit rămas sub vieţi moarte. Acolo scormonesc câteodată si găsesc destul praf de dorință nouă dar puţin aer, aici în mine pentru a-i aprinde lumina. Nu acelei vieţi ci a ei, a dorinţei ce se asează in minte si asteaptă. Să-i aprind lumânarea, s-o sting indată si fumul ei ce se-mbată în mii de dansuri vii, să mă-nveţe..să mă-nveţe a umple spaţiul gol al rândului, dar nu la fel ci în pasi noi. Să mă-nveţe ca nimic nu se evaporă până nu umple tot ce era gol.

Gasesc podul spre farmecul promis oricărei zile, dar urc mereu pe cumlile de unde-i vine misterul?

Imitaţio Christi (Urmând pe Hristos)

manupetre — Mon, 09 Nov 2009 19:45:28 +0000

Surprins pe un drum golit de mersul oamenilor ești printre puținii care-și dăruiesc urmele aici. Când ai pus întâia oară piciorul în maratonul pentru Hristos, credeai că nici nu te vezi. Erai umbrit, înghesuit, pe culoarul tău ți-o luau alții înainte.

”-Mai are vreun rost să cred că alergarea mea e urmărită?” îți ziceai.

Credeai că ți-ai pierdut numărul printre atâția concurenți. Mulțimea îți răpea râvna câștigării premiului, dar ți-ai păstrat hotărârea de a rămâne. Totul era învăluit în impulsuri de viață, în succesiune ritmică de pași, în dăruirea forțelor pentru o Cauză măreață. Aerul cunoștea parcă țelul unor oameni care nu voiau oprire. Ochii le erau pironiți spre o direcție care le va cere totul. Erau oamenii unui singur lucru. O primăvară continuă de prospețime în consacrare unea o mireasmă puternică de viață nouă. Erau alergătorii primelor ture ale cursei.

Timpul trece..

Te găsești lăsat în nedumerire pe culoarul tău fără nimeni înaintea ta, fără nimeni în spatele tău. Rar, ca o floare de colț pe treseu de munte, mai vezi câte un alergător. Te minunezi de râvna dispărută, de pașii zgomotoși care nu se mai aud, de echipamentul lăsat pe margine și de drumul nebătătorit. Te miri chiar și că tu ai rămas. Aerul nu mai poartă aceeași mireasmă puternică, dar îți dezvăluie că devine mai rarefiat, altitudinea crește, cărarea e mai singuratică, dar finalul măreț. Primăvara celor dinainte nu și-a păstrat înflorirea. Stăpâna peste ea s-a dovedit a fi înghețul și pașii cei dintâi au devenit înțepeniți.

Câți ajung în aceea ”iarnă” și sunt încă în cursă?

Dorința de desăvârșire ne va păstra pe drum dar trebuie să știm că pe această potecă nu ne vom întâlni cu mulți. Avantajul este că puțini sunt cei care-ţi taie calea. Suntem adesea alergătorii aceleași porțiuni de drum. Mai departe ne e teamă să mergem, e incomod, riscant, greu și nu vin mulți cu noi. Dar acolo e locul țintei tale: la înălțime. Poate va trebui să te mulțumești doar cu a Lui prezenţă, pentru ca El să-ți fie totul în toate. E prețul predării totale, după care atât de mulți își pierd gustul.

Ținta desăvârșirii și a sfințeniei este doar o cotă pentru care cei mai mulți dintre creștini nu-și propun să străbată drumul. Dar acei puţini rămași pe înălțimi vor putea exprima din toată inima:

” Orice-mi dăruieşti afară de Tine, orice-mi descoperi afară de Tine, orice-mi făgăduiești

este puțin lucru și neîndestulat, dacă nu te am pe Tine și dacă nu te văd pe Tine. Mi-ai făcut inima foarte largă şi nesăţioasă şi nu se poate îndestula până nu va căuta și nu va afla in Tine odihna și fericirea ei”

Un drum greu nu va fi plin de mulţi oameni. Pierdut în mulţime sau identificat în solititudine?